Lecția cailor: Ce am învățat în tabăra de la Ferma Scoala Cornatel
Calul devine una cu emoțiile și energia ta. Te oglindește cu o sinceritate pe care rareori o întâlnești între oameni. Când îl privești, parcă te întreabă în tăcere:
„Cât de sus vrei să sari? Cât de departe vrei să mergi cu încrederea ta? Cât curaj ai să te uiți înăuntrul tău?”
Este o invitație pe care fiecare copil și fiecare adult a simțit-o, măcar pentru o clipă, în tabără noastră. Și poate că acesta e darul cel mai mare pe care ni-l oferă caii: capacitatea de a ne întoarce spre noi înșine cu sinceritate și curiozitate.
Zilele petrecute în tabăra de vară de la Ferma Școala Cornetel au fost, pentru mine, pentru colega mea și pentru copii, mai mult decât o simplă ieșire în natură. Au fost o experiență care ne-a reamintit tuturor cât de mult contează felul în care ne raportăm la ceilalți – fie că vorbim despre oameni sau despre animale.
M-am bucurat, cu entuziasmul unui copil, la prima mea lecție de echitație. Emoția sinceră pe care o simți atunci când calul îți răspunde la gesturi este greu de pus în cuvinte. Iar copiii au avut ocazia să descopere cum să colaboreze cu un animal atât de sensibil și de inteligent. Au învățat că un cal nu poate fi forțat să facă nimic. Că orice formă de agresivitate, de grabă sau de teamă se transmite imediat.
În aceste zile, ne-am gândit cu toții la un adevăr simplu, dar esențial: tot ceea ce transmitem are un ecou. Zâmbetul, blândețea, revolta, vocea ridicată sau liniștea noastră – toate se oglindesc în cel din fața noastră. Caii sunt un exemplu extraordinar: sunt creaturi care reacționează fidel la emoțiile noastre. Când suntem calmi și echilibrați, ne răspund cu încredere. Când suntem tensionați, devin neliniștiți.
Această relație specială explică de ce caii sunt folosiți de zeci de ani în terapiile asistate de animale. Studiile internaționale și experiența practicienilor arată că prezența cailor contribuie semnificativ la dezvoltarea emoțională și comportamentală a copiilor și a adulților:
Reglarea emoțiilor – Interacțiunea cu un cal ajută la identificarea și gestionarea propriilor stări emoționale. Când un copil învață să-și controleze frica sau impulsivitatea pentru a putea coopera cu un cal, deprinde un model sănătos de autoreglare.
Creșterea încrederii în sine – Reușita unui exercițiu simplu, cum ar fi conducerea calului la pas, devine un pas important pentru un copil care se simte nesigur pe propriile abilități.
Îmbunătățirea comunicării nonverbale – Caii nu înțeleg cuvintele, dar înțeleg tonul vocii, energia corporală, intenția. Este o lecție de autenticitate și prezență conștientă.
Reducerea anxietății și a stresului – Studiile arată că simpla apropiere de cai scade nivelul de cortizol (hormonul stresului) și induce o stare de relaxare profundă.
Promovarea responsabilității și a respectului – Îngrijirea calului (periaj, hrănire, curățarea grajdului) dezvoltă simțul responsabilității și al respectului față de o ființă vie.
Pentru copii, caii au fost în tabără cei mai buni profesori de blândețe și fermitate în același timp. Au învățat că relația autentică nu se poate construi cu frică sau autoritate impusă, ci cu prezență, claritate și respect reciproc.
Și poate că aceasta este, de fapt, cea mai valoroasă lecție: viața este mai mult decât rutina noastră zilnică. Este despre felul în care alegem să fim în relație cu ceilalți. Despre cum, clipă de clipă, ceea ce transmitem se transformă în reacția celui din fața noastră – fie că vorbim despre un alt om sau despre un cal.
Sunt Adela Ioana Târziu, psiholog și psihoterapeut, și cred cu tărie că experiențele trăite cu sens, în contact cu natura și animalele, pot vindeca, pot deschide inimile și pot învăța copiii să devină adulți mai empatici și mai echilibrați.
Dacă vrei să afli mai multe despre beneficiile terapiei asistate de animale sau despre programele de dezvoltare emoțională prin contact cu caii, te invit să îmi scrii.
partea a II-a
Când biciul doare: Despre zăbala care mișcă calul prin durere și disciplina copiilor impusă prin duritate
Emoțiile dau sens vieții noastre
Imaginează-ți pentru o clipă un cal frumos, tânăr, viguros. Când omul vrea să-l conducă, îi pune zăbala în gură – o bucată de fier rece, străină, care apasă direct pe un loc sensibil. Când trage de hățuri, animalul simte o durere ascuțită care îl face să vireze brusc spre dreapta sau spre stânga, chiar dacă în inima lui ar vrea să fugă liber, să sară obstacole sau să pască liniștit.
Zăbala nu îl învață de ce să asculte. Nu îi explică ce e drumul, unde merge sau de ce contează colaborarea. Ea doar îi arată că, dacă nu cedează, durerea va crește. Cu timpul, calul va învăța să anticipeze frica. Când va vedea omul cu zăbala în mână, va coborî capul și va părea disciplinat. În ochii celor care privesc de departe, poate părea “cel mai ascultător cal”.
Dar nimeni nu vede cum, în interior, se acumulează neliniște. Nimeni nu vede spaima, frustrarea, dorința de a fugi.
La fel, și copiii crescuți prin duritate, critică, rușinare, etichete grele (“ești obraznic”, “nu ești bun de nimic”, “numai așa înțelegi”) devin, în timp, ascultători.
Se vor alinia, poate, așa cum calul trage capul în jos, să pară cuminți în fața altora.
Vor executa ordine.
Vor părea impecabili, “bine crescuți”.
Dar aceasta nu este ascultare izvorâtă din înțelegere, ci din teamă. Nu este disciplină înnobilată de sens, ci supunere născută din durere.
Ce nu vedem când punem “zăbala” pe sufletul copilului
Copilul nu înțelege cu adevărat de ce trebuie să facă lucrurile într-un anumit fel. Nu învață să reflecteze asupra alegerilor. Nu învață despre consecințe naturale sau despre responsabilitate.
Tot ce știe este că, dacă nu cedează, va suferi: fie o pedeapsă, fie un țipăt, fie o privire tăioasă care îl face să creadă că e nedemn de iubire.
Mai grav, în timp, copilul poate învăța să-și trăiască viața cu o mască: să pară perfect în ochii altora. Va face eforturi uriașe să nu supere, să nu fie respins.
Dar vine un moment în care copilul crește și ajunge “în libertate”.
Când adultul nu mai e lângă el cu biciul sau cu critica.
Când, brusc, nimeni nu-l mai constrânge.
Și atunci, tot ce a fost reprimat iese la suprafață:
nevoia de a spune “nu”
furia că nu a fost ascultat
rușinea, vina, spaima
impulsul de a sfida orice regulă
de a căuta plăceri extreme
de a respinge autoritatea
Ce părea un copil model se transformă într-un tânăr rănit, care se luptă cu propriile traume, în loc să-și construiască firesc viața.
Disciplina nu trebuie să doară
A disciplina înseamnă a învăța, nu a umili. Înseamnă a oferi copilului repere clare, dar cu respect. A-l ghida fără să-i strivești demnitatea.
O educație sănătoasă seamănă cu antrenamentul blând:
Îi arăți copilului unde vrei să ajungă.
Îi explici cu răbdare cum funcționează lucrurile.
Îl ajuți să facă legătura între acțiuni și consecințe.
Îl sprijini să repare când greșește, nu să se simtă definit de greșeală.
Când un copil simte siguranță emoțională, nu are nevoie de frică pentru a coopera.
Va învăța că regulile sunt un sprijin, nu un jug.
Libertatea responsabilă
Un copil crescut cu înțelegere va ști să fie autonom.
Nu va simți nevoia să fugă de reguli, pentru că ele nu i-au rănit sufletul.
Va putea să spună “nu” când e cazul, fără să se teamă că nu mai merită iubirea.
Va putea să fie respectuos și sincer, nu doar conformist.
Când biciul doare, rămân cicatrici
E adevărat, uneori nervii și duritatea par să funcționeze pe moment. La fel cum calul trage dreapta când zăbala îl doare.
Dar, pe termen lung, disciplina prin frică sărăcește relația cu copilul.
O face rece, tensionată, lipsită de autenticitate.
Copilul nu învață să fie responsabil.
Învață doar să evite pedeapsa.
Și poate va ajunge un adult care se teme de orice autoritate sau care simte că trebuie să se ascundă toată viața.
Emoțiile dau sens vieții noastre.
Și, deși poate e mai greu să ne păstrăm calmul, să explicăm și să fim consecvenți fără a recurge la forță, acest efort construiește fundația unei relații de încredere.
Nu avem nevoie de bici și de zăbală ca să-i învățăm pe copii drumul cel bun.
Avem nevoie de blândețe fermă, de empatie, de dialog.
Și de curajul de a privi dincolo de aparența unui “copil perfect” – ca să vedem omul autentic care are nevoie de ghidaj, nu de frică.
Emoțiile dau sens vieții noastre.
partea a III-a
Bucuria de a descoperi un cal și de a te lăsa descoperit de el
A avea un cal în viața ta înseamnă să intri într-o relație unică, profundă, în care emoțiile, nevoile, satisfacțiile și provocările se împletesc zi de zi. Caii nu sunt simple obiecte pe care le putem abandona. Sunt ființe sensibile, cu suflete mari, care au nevoie de atenție, de răbdare și de dedicarea ta totală.
Entuziasmul de a avea un cal este uriaș. Inima ți se umple când îl privești, când îl atingi, când îl simți cum respiră alături de tine. Dar dincolo de frumusețea lor și de visul copilăriei împlinit, vine responsabilitatea. Un cal nu este un obiect pe care îl poți abandona într-o boxă, așa cum ai face cu o bicicletă lăsată deoparte atunci când îți pierzi interesul.
Calul înseamnă iubire. Înseamnă dedicare, respect, timp și grijă. Înseamnă să fii atent la felul în care se simte, să înțelegi ce îți transmite el și cum răspunzi tu nevoilor sale, înseamnă să îi răspunzi cu blândețe. Înseamnă să înveți, pas cu pas, cum să creșteți împreună: tu devenind mai prezent, mai empatic, mai responsabil, iar el, mai încrezător în tine.
Este o bucurie aparte să îți deschizi inima în fața unui cal și să îl lași să te cunoască, așa cum este o binecuvântare să îl descoperi la rândul tău, cu trăirile și dorințele lui. Legătura dintre om și cal este un dar rar, care nu poate fi grăbit sau forțat.
Dacă alegi să primești un cal în viața ta, să știi că alegi, de fapt, o cale a respectului și a devotamentului pentru întreaga lui viață. O călătorie în care amândoi vă veți transforma.
Toate aceste lucruri uimitoare le-am descoperit în lumea magică de la Ferma Scoala Cornatel, unde Mălina și Liviu ne-au împărtășit cu bucurie și dedicare ceea ce ei fac de ani de zile. M-aș bucura ca fiecare dintre voi să aiba parte o astfel de experiență, unică, valoroasă și revelatoare.
Mii de mulțumiri minunatelor gazde!